A schimba lumea poate fi fun

Titlul asta sigur genereaza una dintre cele mai dezarmante intrebari posibile, din categoria “Cine oi fi tu sa ne spui una ca asta?” Evident ca … de la un ton inocent si pana la  “desteptu’ pamantului…”, sunt convins ca problema competentei este ridicata de multa lume, iar cel mai clar indicator a fost afirmatia sotiei mele: “Sunt cuvinte prea mari. Nu poti spune asta.”

Dar pentru mine exista o explicatie:

Germania sta cam asa la categoria implicare in ce priveste angajatii companiilor: 15% engaged, 61% non-engaged, 24% activ dez-implicati – un studiu Gallup 2012. Pus in valori absolute pentru populatia activa din Germania, vorbim de aproximativ 5.2 milioane de oameni ce se declara implicati in ceea ce fac, pe cand peste 21 de milioane sunt ne-implicati, ca sa nu mai vorbim de cei peste 6 milioane care sunt chiar “distructiv-neimplicati” – ce e mai grav, e faptul ca numarul acestora din urma aproape ca s-a dublat dupa 2001.

Perspectiva pe care o aduc aici in discutie se numeste implicare. Normal ca nu poti schimba lumea daca nu te implici, daca nu esti implicat, asa in general vorbind. Avem subalterni carora le spunem “fii si tu mai implicat”? Avem! Sau poate ca un sef ne-a spus asta la un moment dat? Sau sotia, partenerul de viata: “mai implica-te si tu in casa asta. In educatia copiilor”. E limpede ca daca “suntem implicati”, lucrurile merg cel putin bine, corelatia nu cred ca mai trebuie demonstrata.

Eu personal cred ca am simtit asta inca din scoala primara, cand nu stiam cum sa fac sa scap de lectiile de vioara sau de dans popular care mi se pareau o corvoada.

Pe de alta parte insa, la matematica, acolo imi ieseau toate calculele cam in jumate din timpul necesar celorlaltor colegi. Prin liceu, profesorul meu de matematica a stiut sa ma tina din ce in mai implicat si cred ca vreo 3 ani la rand am luat tot felul de premii, repet, in cam jumatate din timp si aparent fara nici un efort din partea mea. Cumva, evident ca fara sa imi explic chiar asa la acea vreme, a mai aparut o corelatie, cea dintre implicare si eficienta.

Lucrurile s-au cristalizat si mai mult din momentul in care am devenit angajat pe la diverse companii, mai americane sau mai locale. Mai intai am remarcat la americani faptul ca masurau cumva eficienta, erau tabele ce trebuiau completate de mana (probabil ca azi se competeaza automat), iar valorile erau comparate – noi eram mai buni decat altii, altii insa ne salutau din mers. Indiferent cum, eu eram extrem de implicat in munca cu pricina. Nu stiam de ce, insa eram acolo – eram “prins”.

Dar foarte repede am realizat ca nu toti suntem la fel de implicati, lucru devenit extrem de vizibil in compania locala, cea care i-a urmat companiei americane pe lista mea de angajatori. Daca americanii ne tineau cat de cat intr-o zona decenta, cat de cat compacta, variatia “implicarii” din compania locala, “cu traditie”, era pe o plaja … de la cer la pamant, iar organizatia avea mii de oameni.

Atunci am avut asa parca un flash si m-am intrebat “Ce-ar fi daca toti oamenii astia ar trage in aceeasi directie?” Ce-ar fi daca am veni cu totii la munca si am avea un scop comun, sau macar sa avem aliniate scopurile personale?

Pe vremea aia chiar ca mi se parea ca vreau sa salvez lumea! Mi se parea aberant ca fabrica aia de vopsea sa nu fie in stare sa faca ceva mai de doamne ajuta (vindeau vopsea de pereti in niste cutii gen sticle de un litru, in care nici pensula cu incapea, daramite trafaletul).

Cu cat ar creste eficienta intr-o astfel de fabrica si cat de buni am fi asa intr-un mare grup? Deja corelatia mea din scoala primara imi devenea putin mai clara ca si ipoteza de lucru: Cresterea implicarii duce la cresterea eficientei.

Iar eficienta inseamna a reusi mai multe cu resurse mai putine – mama a avut cel putin 18 ani (pana am fugit de acasa) sa imi explice relatia asta.

Pe vremea cand prajeam cartofi in ziua deschiderii unui restaurant ce dobora recorduri de servire pe zi, mi-as fi dorit sa mai fie macar inca o persoana la fel de eficienta ca mine care sa ma poata inlocui fara sa se produca vreo mare gatuire in “procesul de productie”. De atunci am inteles ca “un om implicat face cat sapte!

Mai departe povestea tine de modul in care se dezvolta societatea!

E o chestiune de timp pentru ca un anumit tip de comportament sa se mute din act, intr-un sistem, intr-o forma de organizare iar mai apoi sa intre in cultura si sa devina practic un obicei. Logica imi spune ca lupta pentru eficientizare si eficienta in sine trebuie sa devina un mod de viata, mai degraba decat o aparitie “episodica” ici si colo.

Si acum apare la lumina cea mai ineficienta forma de exprimare a evolutiei noastre ca si  societate umana, ce poarta o eticheta la fel de grea ca si conceptul de a schimba lumea: “conflictul dintre generatii”! O eticheta veche de cand lumea! Conflictul din Romeo si Julieta nu tine doar de rivalitatea dintre cele doua familii (parintii baiatului … parintii fetei), ci mai degraba e unul din primele semnale de alarma trase in ce priveste conflictul dintre generatii si ineficienta acestui conflict! “deny your father and refuse your name”!

Ce-ar fi daca am declansa un proces bi-directional de invatare si predare intre generatii? Ce-ar fi daca am invata de la modul in care copiii nostri sunt implicati in ceea ce fac? anume ce-ar fi daca am intelege procesul prin care creierul lor invata in mod natural sa se adapteze la viata?

O gluma spune ca cei care nu au copii se simt mai fericiti, in schimb cei ce au copii, se simt mult mai impliniti. Esti mai implinit daca ii intelegi. Un prim pas este sa intelegi joaca lor ca si element formativ primar in cultura umana, asa cum a facut-o Johan Huizinga prin 1930. Cu vorbele lui, “Jocul si distractia de a ne juca rezistă oricarei interpretari logice. Elementul distractiv, elementul FUN ca si concept nu poate fi redus la nicio altă stare mentală”.

Istoria umanitatii ne arata o alta corelatie interesanta: un grad ridicat de culturalizare, duce la cresterea eficientei societatii. Asta pentru ca sansele de a vedea oportunitati sunt mai ridicate la segmentele de populatie cu un nivel ridicat de cultura care, mai departe, devin si mai eficiente. Deci joc, implicare, eficienta si cultura.

Intorcandu-ma la schimbul de generatii, Schimbul actual de generatii este cu atat mai interesant cu cat se suprapune peste un schimb al epocilor sociale. Epoca industriala se schimba sub ochii nostri, sociologii definind prezentul ca si “societate post-industriala” – un termen popularizat odata cu o lucrare numita “The coming of postindustrial Society” aparuta in anul in care m-am nascut.

Totodata suntem la o rascruce in ce priveste motivarea de a fi si de a ramane implicati. Societatea industriala era motivata in esenta de “faci mult / primesti mult”, o derivata cumva a motivarii biblice “faci bine / primesti bine, faci rau / primesti rau”. Motivarea generatiilor din urma am putea spune ca a functionat perfect, altfel probabil nu am fi ajuns aici.

Motivarea nu mai functioneaza! Fals! Motivarea asa cum e ea gandita de 5000 de ani, nu mai functioneaza. Motivarea generatiilor ce vin trebuie construita pe o noua dimensiune, trebuie sa descoperim geometria in spatiu dupa ce geometria in plan a dat tot ce a putut din ea. Daniel Pink numeste asta un nou sistem de operare a societatii, anume Motivare 3.0 construita pe nevoia de autonomie, pe nevoia de incerca sa atingem perfectiunea si pe nevoia de a avea un scop la nivel de societate. Motivare 3.0 duce la implicare 3.0 care duce la eficienta 3.0  Pasul de la supravietuire la productivitate l-am facut, ca si societate.Acum trebuie sa trecem de la productivitate la creativitate.

Productivitatea ramane in intregime in sarcina masinii erei industriale. Creativitatea si dezvoltarea ei, e in sarcina noastra. Informatia in sine nu mai e o problema, e pe Google (doar sa ne rugam sa avem curent si acces la internet). Provocarea sta in a “trainui” creativitatea si gandirea critica spre a gasi solutii.

Culmea, noul sistem exista in fata ochilor nostri! Il inhibam insa la maxim, tocmai pentru ca nu corespunde cu “obiceiul” de a “invata” asa cum se invata. Fac o mica paranteza: Nici nu e de mirare, chiar pana pe vremea parintilor mei, undeva prin 1970, primele trei aptitudini cerute angajatilor de catre companiile din Fortune 500 erau: cititul, scrisul și aritmetica. La inceput de secol 21, primele trei competențe au devenit lucrul în echipă, rezolvarea problemelor, și abilitati interpersonale. Inchid paranteza, insa e clar ca pe de o parte avem nevoie de un nou sistem de educatie care sa dezvolte aceste abilități, iar pe de alta parte de un acest nou mod de evaluare si motivare de care vorbeam mai inainte.

Sistemul exista, insa nu-l vedem de copaci. Intreb asa, retoric, cum v-ați simți domnilor dacă atunci când jucați tenis sau golf ați afla scorul cam după un an? Ei bine, cam așa funcționează actualul sistem de “evaluare a performantelor” la voi în companie. Ma intorc la Johan Huizinga amintind ca “Jocul si distractia de a ne juca rezistă oricarei interpretari logice. Elementul distractiv, elementul FUN ca si concept nu poate fi redus la nicio altă stare mentală” de implicare.

Psihologii stiu ce ne tine in flow, ce ne tine in priza. Mihaly Csikszentmihalyi a definit acest proces de a fi in priza inca din anii 60, el chiar numeste asta “secretul fericirii”, aceasta fiind o stare de concentrare sporită și cufundare, pierdere în activități cum ar fi arta, jocul, munca. In aceasta stare faci totul extrem de implicat, iar eficienta ta e maxima as spune eu.

Vedem la copiii nostri cum jocurile stiu sa ne atraga si apoi sa ne induca aceasta stare. In medie, jocurile tin ocupata populatia Americii asa in medie pe anul 2012 cam 142 de ore, dublu fata de acum 10-11 ani. Atentie, vorbim de valori medii aici. Surpriza e ca distributia nu prea tine cont de varsta, ele fiind jucate deopotriva de tinerii sub 18 ani (32%), dar si de persoane peste 36 de ani (36%). Are cineva curaj sa recunoasca faptul ca noi suntem deja PRIMA generatie de adulti (inca tineri, insa cu familii, copii) care continuam sa ne jucam asa cum o faceam in adolescenta? Mana sus pentru asta.

Si daca vi se pare o joaca industria jocurilor, vreau doar sa aduc cateva informatii comparative cu industria filmului, unde toata lumea stie cum se masoara succesul. Avatar? incasari de aproape 3 miliarde de dolari, mult peste Titanicul de 2 miliarde, anume cele mai mari din toate timpurile. World of Warcraft? 10 miliarde. Harry Potter part 2 = Grand Theft Auto 4 (1,35 miliarde USD)

James Cameron e talentat, e unic si irepetabil, poate mai stim 3-4 regizori pe care i-am lua acasa. Designerii de joc insa, sunt in mare parte anonimi pentru publicul larg. Au dezvoltat tehnici ce imbina psihologie, neurologie, stiinte comportamentale si fireste, extaordinar de multa cercetare pe care o impart intre ei, sunt ca un organism viu extrem de agil.

Atunci hai sa mergem si mai in adancime: Designerii de joc stiu ca raspundem la diferite tipuri de distractie, stiu cum ne comportam atunci cand suntem pusi in fata unor surprize, ei numind asta Easy Fun, insa stiu si sa ne faca sa sa mergem mai departe manati de frustrare sau de tristete, de nervi, nu doar printr-un morcov legat in varfului vreunui bat. Ei eticheteaza asta ca fiind Hard Fun, ne distreaza, ne determina sa mai depasim cateva nivele, insa motivarea nu e doar dulce, ci de multe ori e amara de-a binelea.

Stiindu-ne comportamentul, lor e simplu sa caute solutii mai departe pentru a raspunde nevoii noastre de socializare, ne trebuie Social Fun cum ar zice. Si oricat de a oximoron suna, ei stiu cat de bine raspundem la ceea ce numesc Serious Fun. Designerii de jocuri ne impart in categorii, tipologii comportamentale si stiu exact cum sa ne dirijeze pentru a ne tine atat de implicati in joc. Iata ca vorbim de tipuri de fan, motivare prin frustrare, nu doar placere, sau comportament de tip Killer, Achiever, Explorer sau Socializer.

Cum ar fi ca in sedintele de board de directori sa auzim astfel de termeni? Cum ar fi ca educatorii nostri si sistemul de invatamant sa inteleaga tipurile de Fun si sa ne ajute sa invatam a citi, a scrie si a socoti la fel de simplu cum ne vine sa construim casute din lego, de cele mai multe ori fara nicio pagina de instructiuni in fata? Cum ar fi ca modul de gandire creativ sa fie antrenat sarind de pa un acoperis pe altul, deschizand usi cu diverse chei in diverse culori? Cum ar fi ca feedbackul fiecarei actiuni sa fie nu o data la 6 luni sau la un an, ci instant? “Bravo, asta e a treia idee de a scadea costurile cu combustibilii pe luna asta, la fel ca alti 20 de colegi. Colega ta Maria, a avut pana acum 7 idei, dintre care 2 s-au dovedit a fi extrem de eficiente si deja una dintre ele se implementeaza la nivel de grup, in toate cele 35 de tari. Astfel ea a trecut deja la statusul de ‘major solver’, ce ii permite sustain cursuri in toata Europa. Vocabularul de business capata brusc nuante de psihologie comportamentala, pe langa consacratii termeni “return of investment” sau EBIDTA. Elementele din jocuri capata rezonante de business. Dinamica actiunilor de business poate capata o tenta de joc, intelegand tipologia comportamentala a “gamerilor”. Apare acel flow, acea stare de concentrare sporită și cufundare, pierdere în activități cum ar fi arta, jocul, munca. Munca! Munca si implicare. Eficienta.

Costul muncii fara implicare (sau pierderea) a fost evaluata in acel studiu Gallup doar in Germania undeva intre 112 si 138 miliarde euro (mai mult decat dublul sumei anuale directionate catre cercetare in Germania). Folosirea elementelor de joc in context non-joc (afaceri, educatie, social) e un curent nascut in urma nu cu multi ani si e numit cu gratie de catre practicanti “gamificare”. Gamificarea aduce senzatia de autonomie, de progres personal si de menire, atat de necesare motivarii societatii actuale. Puristii, in special oamenii de afaceri din generatia baby boomers, parintii lui Romeo si ai Julietelor de azi,  comenteaza ca ei fac afaceri serioase, nu au nevoie de jocuri la munca.

Daca in schimb ne gandim ca o tehnica atat de simpla este inima unei afaceri care bate Hollywood-ul, sau ca poate genera beneficii de doua ori mai mari decat sumele alocate cercetarii, atunci ii putem spune oricum-ficare, cioco-ficare, sau, de ce nu, gamificare! Asta se poate invata, iar eu as spune ca primul pas e sa ne lasam invatati de copiii nostri, directionand energia celor doua generatii aparent in conflict, inspre colaborare.

Si da, sunt convins ca a schimba lumea poate fi fun! “4 tipuri de fun” – fun!

0 comments